–          Teoria corpusculară – consideră că lumina este constituită dintr-un flux de particule (corpuscule) care se propagă rectiliniu în spaţiu, conform legilor mecanicii clasice.

–          Teoria ondulatorie – stabileşte că lumina este o radiaţie de natură electromagnetică , ce se propagă liniar sub formă de unde, cu o intensitate care variază periodic  şi cu viteza constantă de 3.108 m/ sec.

Unda electromagnetică – reprezintă o vibraţie transversală pe direcţia de propagare şi se descrie printr-o sinusoidă.

Conform teoriei lui Planck, emisia sau absorbţia de energie se face în mod discontinuu, prin cantităţi determinate de energie, numite cuante de acţiune, a căror valoare depinde de frecvenţa radiaţiei.

E = h.ν

Cuanta de energie luminoasă  se numeşte foton.

Lumina  posedă deci un dublu caracter: de undă şi de corpuscul.

Fotonul – se comportă ca un corpuscul când este localizat în spaţiu; în timpul propagării  în spaţiu, mişcarea fotonului este reprezentată de unda asociată; în acest caz, fotonul îşi manifestă caracterul ondulatoriu şi îl pierde pe cel de corpuscul.

Unda ataşată unui foton nu are caracteristicile undei clasice ci arată doar probabilitatea ca fotonul să existe într-un anumit loc.

Acest dualism undă-corpuscul, definit iniţial pentru foton, a fost extins la toate particulele – electroni, protoni etc. şi a permis interpretarea spectrelor atomice.

 

ELECTRONUL ÎN MIŞCAREA SA ESTE INSOTIT DE O UNDA, ceea ce îl aseamănă cu lumina.